Când l-am cunoscut avea o bere în mână şi părea să nu-l intereseze nimic în jur, privea absent şi sorbea cu înghiţituri mici din sticla maronie. De câte ori ne-am întâlnit am sorbit amândoi din pahare uriaşe acelaşi lichid auriu şi amărui, chiar dacă detest berea.
Când l-am cunoscut în doar câteva minute discutam despre Tarkovsky, Fellini şi Antonioni, apoi am trecut la literatură, apoi nu mai ştiu ce s-a întâmplat, îmi amintesc doar că cineva îmi spusese că e timpul să plecăm acasă.
Îi place Celan şi e devorator de cinema. Aproape că m-a obligat să-i promit că o să citesc 2666 de Roberto Bolano şi mi-a promis că va vedea Il deserto Rosso. Am râs de multe ori chiar şi când nu era nimic amuzant.
Are o privire profundă şi vorbeşte o italiană cu un dulce accent spaniol, oare a mea cum o fi?
Îmi spune că sunt stranie şi râdem împreună de parcă mi-ar fi dat o veste bună. Am multe să-i spun, dar muzica nu mă lasă. Înghit toate cuvintele nespuse şi îl las pe el să strige mai tare decât muzica din bar.
Îmi povesteşte că în Azerstan e din pură întâmplare şi din disperare. Îmi vine să-l înregistrez şi să-l ascult la nesfărşit.
Suntem două disperări aşezate alături.